on
de Leonid Juhovitki, regia Vladimir Granov
Juan: Florin Zamfirescu
Elvira: Irina Mazanitis
Carlos: Mugur Arvunescu
Conchita: Katia Pascariu
Hangiul: Mircea Constantinescu
Matilda: Angela Ioan
Mijo: Gabriel Pintilei
Executorul: Ionel Mihăilescu
Spadasini: Dimitrii Bogomaz, Ionuţ Kivu, Relu Poalelungi
Regia și luptele scenice: Vladimir Granov
Scenografia: Vittorio Holtier
Traducerea: Maria Dinescu
Festivalul de Dramaturgie Contemporană, Brașov, 15 noiembrie 2008
Festivalul de Teatru Clasic, Arad, 22 octombrie 2008
Data premierei: 21 septembrie 2007
Durata spectacolului: 2h 30′
Durata spectacolului: 2h 30′
Extrase de presă
De la text până la regie și interpretare, această reprezentație poate satisface pretențiile oricărui spectator, îl cucerește, oferindu-i un teatru de calitate, care îi merge la suflet. “Un teatru frumos, cu o trupă minunată”, a fost impresia dramaturgului rus, Leonid Juhovitki care a vizionat premiera piesei sale la Teatrul Odeon, în regia compatriotului Vladimir Granov.
Destul de rar se poate întâlni un astfel de spectacol care prezintă o piesă scrisă într-un limbaj cuceritor, o tragicomedie despre un personaj legendar, Don Juan, într-o construcție fermecătoare. Nu vom întâlni personaje bune sau rele, ci oameni care își caută fericirea. Prozatorul și dramaturgul Leonid Juhovitki, cunoscut și apreciat pe diverse meridiane, ne propune cu această piesă scrisă în 1982 o întâlnire cu un altfel de Don Juan decât cel lansat de Tirso de Molina, în 1630, trecut apoi la Molière, ajuns la Byron, iar în secolul XX devenind subiect pentru mulți scriitori, dar întotdeauna tratat cu aspră judecată. Don Juanul lui Leonid Juhovitki este un bărbat de 50 de ani, obosit de aventurile prin care a trecut, hăituit de cei pe care i-a deziluzionat, nemulțumit de ambiția sa de a dărui plăcere și bucurie femeilor. Este un om cu bune și relele sale, care nu va fi pedepsit de Comandor ca în alte scrieri despre el, ci viața prin personajul metaforă, Executorul, care îi va aduce sfârșitul. Toate celelalte personaje, de la adolescenta Conchita la soția sa Elvira, de la ofițerul Carlos la poetul Mijo, până la familia hangiului – tipologii cu precizie desenate de dramaturg – îi solicită insistent un moment de mulțumire, fie prin iubire sau prin satisfacția răzbunării, dar toate îi prețuiesc demersul de a dărui plăcere într-o lume tristă, cenușie. Piesa are un merit aparte prin modul în care dramaturgul îmbină poeticul cu ironia și satira. Replicile sunt vii, pline de miez. O astfel de piesă despre legendarul Don Juan, dacă încăpea pe mâinile unui regizor dornic să se evidențieze cu orice preț, avea toate șansele unei ilustrații teatrale șocante, încărcată de accente erotice inutile, dar la modă în curentul teatral actual. Vladimir Granov, actor, profesor și regizor rus, a ocolit orice exagerare și, pe linia lui Stanislavski, a croit un spectacol încărcat de emoție, migălos lucrat, un spectacol în care fiecare scenă, prin manevrarea dibace a luminii, e un adevărat tablou vivant.
Destul de rar se poate întâlni un astfel de spectacol care prezintă o piesă scrisă într-un limbaj cuceritor, o tragicomedie despre un personaj legendar, Don Juan, într-o construcție fermecătoare. Nu vom întâlni personaje bune sau rele, ci oameni care își caută fericirea. Prozatorul și dramaturgul Leonid Juhovitki, cunoscut și apreciat pe diverse meridiane, ne propune cu această piesă scrisă în 1982 o întâlnire cu un altfel de Don Juan decât cel lansat de Tirso de Molina, în 1630, trecut apoi la Molière, ajuns la Byron, iar în secolul XX devenind subiect pentru mulți scriitori, dar întotdeauna tratat cu aspră judecată. Don Juanul lui Leonid Juhovitki este un bărbat de 50 de ani, obosit de aventurile prin care a trecut, hăituit de cei pe care i-a deziluzionat, nemulțumit de ambiția sa de a dărui plăcere și bucurie femeilor. Este un om cu bune și relele sale, care nu va fi pedepsit de Comandor ca în alte scrieri despre el, ci viața prin personajul metaforă, Executorul, care îi va aduce sfârșitul. Toate celelalte personaje, de la adolescenta Conchita la soția sa Elvira, de la ofițerul Carlos la poetul Mijo, până la familia hangiului – tipologii cu precizie desenate de dramaturg – îi solicită insistent un moment de mulțumire, fie prin iubire sau prin satisfacția răzbunării, dar toate îi prețuiesc demersul de a dărui plăcere într-o lume tristă, cenușie. Piesa are un merit aparte prin modul în care dramaturgul îmbină poeticul cu ironia și satira. Replicile sunt vii, pline de miez. O astfel de piesă despre legendarul Don Juan, dacă încăpea pe mâinile unui regizor dornic să se evidențieze cu orice preț, avea toate șansele unei ilustrații teatrale șocante, încărcată de accente erotice inutile, dar la modă în curentul teatral actual. Vladimir Granov, actor, profesor și regizor rus, a ocolit orice exagerare și, pe linia lui Stanislavski, a croit un spectacol încărcat de emoție, migălos lucrat, un spectacol în care fiecare scenă, prin manevrarea dibace a luminii, e un adevărat tablou vivant.
– România Liberă, 25 octombrie 2007
Dominanta spectacolului este subtilitatea, aplicată de fiecare actor, în limita permisă de rol. Florin Zamfirescu își construiește un personaj complex, complicat și stabil, pliindu-se cu naturalețe pe cerințele rolului. Don Juan al său este în același timp spontan, ironic și metafizic, uman sau înconjurat de aură, carismatic sau nesuferit, calculat sau dezinvolt, atoateștiutor sau naiv, adaptându-se situației.
Katia Pascariu, proaspătă absolventă are o desfășurare foarte bună, făcând din slujnica de la han un rol care îl contrabalansează benefic pe cel al lui Don Juan. Are o anumită știință a nonverbalului, de mare folos aici, iar paraverbalul este adecvat cu grație. Irina Mazanitis este excelentă în rolul soției lui Don Juan, Mugur Arvunescu este convingător, Mircea Constantinescu își împinge rolul spre burlesc, într-un mod original, iar Gabriel Pintilei reușește cu brio rolul unui poet autentic din alte vremuri. Spectacolul mizează pe două elemente esențiale, care-i ridică mult cota: arta rostirii și scenele de luptă. Într-o piesă de acest tip, montată după canoane clasice, rostirea devine un punct de sprijin, menit să individualizeze personajul, mai mult decât în alte spectacole. Naturalețea lui Florin Zamfirescu, tonul egal al lui Ionel Mihăilescu, stridența jucată de Irina Mazanitis, declamația exagerată a lui Gabriel Pintilei sau anodinul folosit în voce de Mircea Constantinescu aduc un plus de expresivitate pe scenă, ținând trează atenția spectatorului. Scenele de luptă, folosite cu măsură de regizor (chiar dacă sau tocmai pentru că este profesor de biomecanică) au ca protagoniști trei actori: Dimitrii Bogomaz (actor cu un potențial expresiv imens), Ionuț Kivu și Relu Poalelungi, perfect sincronizați și convingători.
Katia Pascariu, proaspătă absolventă are o desfășurare foarte bună, făcând din slujnica de la han un rol care îl contrabalansează benefic pe cel al lui Don Juan. Are o anumită știință a nonverbalului, de mare folos aici, iar paraverbalul este adecvat cu grație. Irina Mazanitis este excelentă în rolul soției lui Don Juan, Mugur Arvunescu este convingător, Mircea Constantinescu își împinge rolul spre burlesc, într-un mod original, iar Gabriel Pintilei reușește cu brio rolul unui poet autentic din alte vremuri. Spectacolul mizează pe două elemente esențiale, care-i ridică mult cota: arta rostirii și scenele de luptă. Într-o piesă de acest tip, montată după canoane clasice, rostirea devine un punct de sprijin, menit să individualizeze personajul, mai mult decât în alte spectacole. Naturalețea lui Florin Zamfirescu, tonul egal al lui Ionel Mihăilescu, stridența jucată de Irina Mazanitis, declamația exagerată a lui Gabriel Pintilei sau anodinul folosit în voce de Mircea Constantinescu aduc un plus de expresivitate pe scenă, ținând trează atenția spectatorului. Scenele de luptă, folosite cu măsură de regizor (chiar dacă sau tocmai pentru că este profesor de biomecanică) au ca protagoniști trei actori: Dimitrii Bogomaz (actor cu un potențial expresiv imens), Ionuț Kivu și Relu Poalelungi, perfect sincronizați și convingători.
– Luceafărul, 8 octombrie
