Fraţii este un spectacol în faţa căruia trebuie să rezişti. Blochează, ca un fel de ţinere a respiraţiei. Filtrul ideilor personale aproape nu mai funcţionează, plasat atât de aproape de tragicul în ţinută de stradă. Dificil de redat, chiar după o felie de timp, spectacolul are pasul greu, vecinătatea masivă şi tutelară a dramelor fără întoarcere drapate în resemnare şi care par aproape fireşti.
Un retardat rămâne un soi de bebeluş bătrân. Scânceşte, adoarme când nici nu te aştepţi, îşi udă pantalonii, umblă în patru labe şi plânge după mama. Mama lui cea mută, blondă şi frumoasă care-i bântuie neştirea cu pasul de papuşă nefericită. Cu apropierea ploii. Bătrânul copil supravieţuieşte imperial tuturor, cu pâine şi unt şi ceai, cu pantalonii de duminică ai fratelui, cu o construcţie fizică de monument al naturii. Tatăl, coleric şi neliniştit, se prăbuşeşte; mama, tragică şi pufoasă, se diluează undeva, cândva, femeia siluită într-un şanţ moare clinic sufleteşte, capabilă doar de a-şi mai dansa instinctul primar, ferma cu iarbă înaltă e indivizibilă, fratele e prăfuit de visuri vechi care s-au tot izbit de ferestre, până au renunțat.
Restul lumii îşi ia mutra de poker, vărsându-şi frustrările sub cerul liber după o gură de whisky. […] Şi n-aş putea să spun câtă vreme va pluti în jurul memoriei mele afective imaginea resemnării, a celor doi fraţi cu umerii în pământ privindu-şi viaţa aproape ca pe o comedie.
Roxana Ichim – Ultima Oră
Spectacolul întrunește datele unei manifestări de excepție: o piesă valoroasă a dramaturgiei contemporane, aplaudată pe scenele din Marea Britanie și Franța, și o viziune regizorală în care rigoarea decurge firesc din poezie, susinută de remarcabile performanțe actoricesti, într-un decor de o frumusețe halucinantă. Totul se recompune din amintirile, frânturile de conversație și visele a doi frați ajunși la o vârstă la care nu se mai pot despărți nici unul de altul, nici de locul în care s-au născut. În esență Frații ridică o problemă neliniștitoare a societății contemporane: “Ce facem cu bătrânii noștri?”. Atmosfera este caldă, dezarmantă, timpul curge fără zbateri patetice. Universul se închide în cercuri concentrice: o țară frumoasă, la îndemâna altora, un ținut cu oameni care vorbesc mereu despre libertate, un oraș din care toți tinerii au plecat, un deal, o fermă scăpătată, o casă mică, veche, în care crește iarba.
Aristiţa Albăcan – Ziarul Financiar
Luându-și aliați actorii, Alexandru Dabija s-a dovedit încă o dată, un regizor partizan al spectacolului clasic, iradiind o umanitate în care tristețea nu elimină lumina și speranța.
Eugen Comarnescu – Cronica Română
O premieră mult așteptată, un text elitist al unui mare scriitor contemporan, Sebastian Barry, o coproducție SMART–Teatrul Odeon și o încercare de a sensibiliza o lume dominată de vulgaritate. Mai mult decât atât, o remarcabilă minuțiozitate a tuturor actorilor de a-și interpreta convingător partiturile–uneori inedite–de scurtă întindere. Și toate acestea într-un decor halucinant – excelentă ideea scenografică a Irinei Solomon și a lui Dragoș Buhagiar–unde iarba luxuriantă, plină de seva otrăvită a amintirilor, sufocă orice inițiativă de evadare din hățiș. Singurele care se mișcă frenetic în acest spațiu concentraționar sunt fantomele trecutului – himere care-i bântuie și-i țintuiesc în inerție pe cei doi frați.
E un spectacol după care ieșiți din sală mai anxioși decât ați intrat, cu mai multe întrebări pe buze sau în gând și mai toate fără răspunsuri liniștitoare. Un act artistic de elită și pentru elite semnat Alexandru Dabija.
Claudia Dăboveanu – Evenimentul de week-end
Regizorul Alexandru Dabija ne propune să ne gândim, indiferent ce vârstă avem, ce înseamnă înțelegerea, adaptarea, ne propune să descoperim mecanismul după care funcționează un cuplu în mod fundamental și felul în care poți privi lumea nefiind captivul agitației ei, ci locuitorul unei ferme singuratice, nonșalanța cu care accepți la un moment dat că viitorul nu mai există sau că este asamblat din imaginile trecutului. Plasticitatea spectacolului – atât din punctul de vedere al decorului, cât și al stilului de a gândi tot eclairajul pe scenă – rămâne în zona maximului rafinament. Comunicarea lui Alexandru Dabija cu scenografii Irina Solomon și Dragoș Buhagiar este reală și profundă. Spațiul gândit pentru Frații este în sine impresionant: o iarbă de-un verde crud, proaspăt, care invadează scena. Firele de iarbă fac parte din poveste.
Marina Constantinescu – România Literară