Pedro Calderón de la Barca y Barreda González de Henao Ruiz de Blasco y Riaño, cunoscut ca Pedro Calderón de la Barca (17 ianuarie 1600 – 25 mai 1681), a fost cavaler, preot, scriitor, poet şi dramaturg al Secolului de Aur în Spania.
Calderón a fost educat la Colegiul Imperial Iezuit, a studiat dreptul la Universitatea din Salamanca şi logica, retorica şi matematica la Universitatea din Alcala, apoi abandonează studiile şi alege cariera militară. Investit cavaler al ordinului militar Santiago, Calderón a participat la mai multe campanii militare în serviciul Ducelui de Infantado. La 50 de ani devine preot, dar continuă să scrie teatru ca dramaturg al curţii regale. Regele Filip al IV-lea l-a numit capelanul său onorific, poet al curţii şi conducător al spectacolelor regale. Opera dramatică a lui Calderón e alcătuită din texte pentru teatru profan (drame istorice, drame filosofice, drame şi comedii de capă şi spadă, comedii picareşti, piese galante şi piese ocazionale pentru serbările de curte) şi din drame religioase, autos sacramentales (alegorii religioase într-un act care celebrează misterul euharistiei) şi entremeses.

Viaţa e vis e un titlu care pare să consume esenţa unei impresii, dar nu este decât o poartă de intrare. Scena e locul ideal pentru dezvăluiri dar şi pentru ocultare. Aparenta poveste teatrală e un joc baroc, este stucatura care acoperă geometria unei clădiri în care se află labirintul unei mari biblioteci, e focul de artificii explodând spectaculos deasupra unui parc cu labirinturi vegetale în care oamenii rătăcesc căutând o ieşire. Dincolo de poveste, dincolo de stucatură, dincolo de focul de artificii, rătăcind în labirint, descoperim că iluzie este tot ce privim şi tot ce atingem, înţelegem că în jurul nostru totul e fragil, transparent, totul pare muribund pentru că totul dispare la o adiere de vânt, descoperim că privim lumea doar într-o oglindă, dincolo de fiecare iluzie sunt mereu alte iluzii. Lumea se dezvăluie pe scena de teatru, impresiile sunt poate doar un joc, personajele teatrale par manechine care respiră, în jurul lor totul e ficţiune. „Cine sunt eu” se poate întreba fiecare, visul e iluzie sau utopie? Ce este dincolo de ce pare a fi? Este posibil să ieşim din labirintul în care ne-am născut? Ficţiunea este, sau ar putea fi, pe scenă, o anamneză? Este oare posibil ca în iluzie să găsim sensul, iluzia teatrală ar putea fi o trezire din marea noastră orbire? E posibil să ne trezim şi să vedem în jurul nostru în timp ce dormim? Ce se ascunde în umbra seducătoare a ficţiunii teatrale?

Dragoş Galgoţiu

Experienţa estetică se aseamănă cu sticlele afumate prin care privim eclipsa de soare, o lentilă care aparent deformează privirea, prin care încercăm să vedem în pieritor nepieritorul, e un amestec impur de vise intime cu marile vise ale omenirii. Estetica teatrală e o utopie, pentru că hieroglifa din centru e fiinţa umană în starea ei naturală. Pare imposibil să dezvălui pe scenă că tot ce pare a fi e doar înscenare, dezvăluind în felul acesta că tot ce atingem dincolo de scena de teatru poate fi ficţiune. Ce este lumea reală? Ce este concret, ce e utopie, ce este sublimul? Realitatea e gând, ca lumea închipuită pe scenă, sau transfigurarea teatrală e un joc gratuit, un act doar pe scenă posibil? Viaţa fiecăruia dintre noi e doar o înlănţuire de întâmplări concrete sau este o parabolă unică, personală, care ne poate dezvălui ceea ce este dincolo de ceea ce pare? Dacă ar fi aşa, teatrul ar putea fi taină, o revelaţie subtilă pe lângă care toţi trecem. De câţiva ani, împreună cu prieteni artişti, actori şi scenografi, am încercat să definesc o limbă teatrală, un mecanism de privire în adâncime, o forma de maieutică teatrală, am încercat să înţelegem împreună texte importante, nu doar texte scrise pentru scenă, texte pentru care spectacolul teatral este în primul rând o lentilă. Portretul lui Dorian Gray, Hamletmachine, Epopeea lui Ghilgamesh, Viaţa e vis, texte cu o lumină lunară, melancolice, reflexive, au devenit teme de laborator. Reprezentarea unui asemenea text e regândire, forma teatrală e ca o alee într-o grădină orientală, desenând un timp emoţional al gândirii.

Dragoş Galgoţiu

Referindu-se la literatura spaniolă din „romanticul siglo de oro”, la Calderón şi Cervantes, Friedrich Schlegel vorbea despre „imensa artificialitate, profunzime de gândire şi premeditare”, despre „un labirint de intrigi ingenioase şi fantastice vrăjiri producând într-o luxuriantă splendoare de culori florile cele mai nobile, cele mai încântătoare, create vreodată de poezia romantică”. Friedrich Schlegel pledează cu patimă în favoarea”neinteligibilului” din enigmatic. „Întradevăr, scrie el într-un eseu Despre neinteligibilitate, v-aţi îngrozi dacă lumea întreagă ar deveni cândva, aşa cum cereţi voi, întru totul inteligibilă”. Personajele de pe scena teatrului preclasic francez simbolizează inconstanţa, schimbarea, răceala, infidelitatea, nebunia, contradicţiile, ambiguitatea, necontenita travestire, imaginea trucată (trompe l’oeil), cruzimea, gustul crimei, setea de sânge, dedublarea personalităţii. Pierre du Ryer pune în gura unuia dintre personajele sale replica: „Nu ştiu cine sunt, în acest întunecat labirint al durerilor şi al plictiselii” (1628). O piesă se numeşte L’Ospital des Fous. Acolo, singurul personaj „normal” spune: „Iată o oglindă vie, în care fiecare se contemplă”. Hamleţii răsar ca ciupercile, melancolici în miniatură, sceptici şi sarcastici, marionete ale îndoielii. Pe scena manieristă a vremii mişună „doublés” şi „dédoublés” – ca în Comedia erorilor a lui Shakespeare, al cărei concetto: „Sunt eu – eu însumi oare? Mie însumi îmi par travestit” a fascinat epoca în aceeaşi măsură ca Hamlet.
Dacă e adevărat că Shakespeare socotea piesa de teatru o „metaforă prelungită”, această metaforă are caracterul semnificativ al oximoronului. Hotarele dintre vis şi trezie au dispărut, nenumăraţi eroi ai scenei se întreabă: ”Ce demon ne vrăjeşte? Dormim? Visăm?”. Ca o consecinţă firească se iveşte acum „teatrul în teatru”, ca „vis în stare de veghe”. În deformanta oglindă dedalică, lumea apare ca o absurditate.

Gustav René Hocke – Manierismul în literatură, Ed. Univers, Bucureşti, 1977

Odată eu, Chang Tzu, am visat că sunt un fluture şi eram fericit ca fluture. Eram conştient că eram mulţumit de mine, dar nu ştiam că eram Tzu. Deodată m-am trezit şi mi-am dat seama că eram eu, Tzu. Nu ştiu dacă Tzu visa că era fluture sau că fluturele a visat că era Tzu.

Chang-Tzu

Începând cu epoca Upanişadelor, India respinge lumea aşa cum este şi devalorizează viaţa aşa cum se dezvăluie ea ochilor înţeleptului : efemeră, dureroasă, iluzorie. O asemenea concepţie nu duce nici la nihilism, nici la pesimism. Se respinge această lume şi se depreciază această viaţă, fiindcă se ştie că există altceva, dincolo de devenire, de temporalitate, de suferinţă. În termeni religioşi, aproape că s-ar putea spune că India respinge Cosmosul şi viaţa profană, deoarece este însetată de o lume şi un mod de a fi sacre.
Trupul este durere fiindcă este lăcaşul durerii, simţurile, obiectele, percepţiile sunt suferinţă, fiindcă duc la suferinţă, plăcerea este suferinţă pentru că duce la suferinţă, fiindcă este urmată de suferinţă.
Omul nu este singurul care suferă, durerea este o necesitate cosmică, o modalitate ontologică la care este sortită orice formă care se manifestă. A se „elibera” de suferinţă, acesta este scopul tuturor filosofiilor şi al tuturor misticilor indiene, iar această eliberare se obţine direct prin cunoaştere. Într-adevăr, prin cunoaştere, omul se „trezeşte” degajându-se de iluziile lumii fenomenale. Mizeria vieţii omeneşti nu se datorează unei pedepse divine, nici vreunui păcat originar, ci ignoranţei, o ignoranţă de ordin metafizic.

Mircea Eliade – Patanjali şi Yoga, Editura Humanitas 1992

Prin imaginaţie, noi părăsim cursul obişnuit al lucrurilor. A percepe şi a imagina sunt tot atât de antitetice ca şi prezenţa şi absenţa. A imagina înseamnă a fi absent, a te lansa către o nouă viaţă. Adeseori, această absenţă este lipsită de orice lege şi elanul e lipsit de perseverenţă. Poetul nu se mulţumeşte cu această imaginaţie evazivă. Fiecare poet este dator cu o invitaţie la călătorie.
Dacă imaginea iniţială este bine aleasă, ea ni se dezvăluie ca un impuls către un vis poetic, către o viaţă imaginară. În imperiul imaginaţiei oricărei imanenţe i se alătură o formă de transcendenţă.
Viaţa imaginară, adevărata viaţă, este mai clocotitoare decât iubirea, are nevoie de exagerare şi de o sublimă imprudenţă. Pentru cel care cunoaşte reveria scrisă, realul este atât de departe! Ai mereu impresia că a doua lectură îţi va spune mai mult decât prima. Poemul este visat la nesfârşit, gândit la nesfârşit.

Gaston Bachelard – Aerul şi visele, Editura Univers 1999