E de ajuns ca unii ori alții din cei care vin în contact cu Richard să consimtă – într-un moment de teamă, de neatenție, de buimăceală – să fie pătrunși, oricât de puțin, de acesta, spre a nu se mai putea împiedica, după aceea, să coboare, să cadă în ei înșiși, să se înnămolească în propriul lor întuneric și să atingă planul ultim al autodistrugerii.
Mihai Mănuțiu
Extrase de presă
Acum zece ani, în acea seară de februarie de la “Odeon” (inițiativa de a-l chema pe Măniuțiu să facă Richard-ul i-a aparținut lui Alexandru Dabija!), am trăit cea mai deplină, mai adâncă, mai răvășitoare experiență din toată "cariera" mea de spectator. Probabil că multe au concurat la acea emoție – contextul politic al premierei, starea sufletului social de atunci, începutul sfârșitului (cu toate că eram încă departe de exasperarea de astăzi), frenezia comunicării, nu știu, însă a fost o concentrare, o tensiune, o măreție artistică pe milimetru aproape devastatoare. Astfel de emoții nu se povestesc.