Richard III

O lume care alunecă, rămănând agățată sinucigaș de degetul mic al unei minți cu străluciri monstruoase. Echilibrul spectacolului de la “Odeon” vine în primul rând din conștientizarea acestei arhitecturi. Mihai Măniuțiu apucă textul cu forța, decis. De altfel, jocul forței reținute, virile, tensiunea imploziei care se aude tăcut înăuntrul celor mai multe dintre personajele de prim plan, ca și în spatele fiecărui gest, reprezintă principala cheie a jocului actorilor.

Acum zece ani, în acea seară de februarie de la “Odeon” (inițiativa de a-l chema pe Măniuțiu să facă Richard-ul i-a aparținut lui Alexandru Dabija!), am trăit cea mai deplină, mai adâncă, mai răvășitoare experiență din toată „cariera” mea de spectator. Probabil că multe au concurat la acea emoție – contextul politic al premierei, starea sufletului social de atunci, începutul sfârșitului (cu toate că eram încă departe de exasperarea de astăzi), frenezia comunicării, nu știu, însă a fost o concentrare, o tensiune, o măreție artistică pe milimetru aproape devastatoare. Astfel de emoții nu se povestesc.