on
de Arthur Kopit, regia Alexandru Mâzgăreanu
Joseph Elliot: Ionel Mihăilescu
Joanne Summerhays Elliot: Elvira Deatcu
Costa Astrakhan: Mihai Smarandache
Orin Slake: Marian Ghenea
Dennis McAlvane: Ioan Batinaş
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Andrada Chiriac
Muzica: Alexandru Suciu
Traducerea: Mihaela Michailov
Consultant traducere: Vlad Arghir
Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, 15 noiembrie 2011
Data premierei: 1 octombrie 2011
Durata spectacolului: 1h 30′
Durata spectacolului: 1h 30′
Thriller îndrăzneţ, încărcat de erotism din era informaţiei, noua piesă a dramaturgului multipremiat Arthur Kopit dezvăluie controlul pe care computerele îl pot avea asupra vieţilor noastre, asupra moralei, şi chiar asupra conturilor din bancă. În Pentru că pot, Kopit pune sub semnul întrebării relaţia noastră cu tehnologia pe care o folosim şi creăm, şi ne confruntă cu frica de a fi dominaţi sau manipulaţi de propriile invenţii.
Fotografii de Bogdan Stângă
Extrase de presă
„Alexandru Mâzgăreanu surmontează cu brio toate dificultăţile şi ne oferă un spectacol rotund, inteligent, bine articulat. Reuşita lui vine, în primul rând, dintr‑un acut simţ al ritmului. El ştie perfect când să „taie“ o scenă, de regulă pe o exclamaţie, ştie când să impună schimbarea de tempo, de tonalitate, de atmosferă.
Talentul şi înţelegerea rolurilor sunt indiscutabile. Armonizarea stilistică a interpretării este remarcabilă. Ionel Mihăilescu, în rolul lui Joseph Eliot, personajul tracasat, falsificat, manipulat, alternează excelent momentele de autocontrol şi cele de dezorientare. Accentele pe care le pune în replicile care încheie unele scene sunt extrem de eficiente. Elvira Deatcu, în rolul soţiei, şi ea victimă a hackerului, se remarcă printr‑un joc secund bogat. Gesturile care îi exprimă frământarea interioară, în timp ce îşi ascultă partenerul, sunt nuanţate şi expresive. Scena în care joacă în conformitate cu indicaţiile personajului narator este un tur de forţă. Ea reuşeşte să fie credibilă şi, în acelaşi timp, falsă, sugerând cu subtilitate că tot ceea ce face şi spune poate fi adevărat şi, poate, nu. Cuplul de agenţi FBI format din Marian Ghenea şi Ioan Batinaş funcţionează foarte bine, prin individualizarea personajelor şi constrastul dintre ele. Cei doi reuşesc să insinueze ameninţarea, pe un fond de autoderiziune bine menţinut. Mihai Smarandache are o sarcină deosebit de grea. El trebuie să insinueze puterea malefică a hackerului şi, în acelaşi timp, magnetismul său erotic şi fragilitatea venită din frustrare. Tânărul şi frumosul actor reuşeşte cel mai bine să redea dimensiunea erotică a personajului, celelalte două rămânând implicite.
Talentul şi înţelegerea rolurilor sunt indiscutabile. Armonizarea stilistică a interpretării este remarcabilă. Ionel Mihăilescu, în rolul lui Joseph Eliot, personajul tracasat, falsificat, manipulat, alternează excelent momentele de autocontrol şi cele de dezorientare. Accentele pe care le pune în replicile care încheie unele scene sunt extrem de eficiente. Elvira Deatcu, în rolul soţiei, şi ea victimă a hackerului, se remarcă printr‑un joc secund bogat. Gesturile care îi exprimă frământarea interioară, în timp ce îşi ascultă partenerul, sunt nuanţate şi expresive. Scena în care joacă în conformitate cu indicaţiile personajului narator este un tur de forţă. Ea reuşeşte să fie credibilă şi, în acelaşi timp, falsă, sugerând cu subtilitate că tot ceea ce face şi spune poate fi adevărat şi, poate, nu. Cuplul de agenţi FBI format din Marian Ghenea şi Ioan Batinaş funcţionează foarte bine, prin individualizarea personajelor şi constrastul dintre ele. Cei doi reuşesc să insinueze ameninţarea, pe un fond de autoderiziune bine menţinut. Mihai Smarandache are o sarcină deosebit de grea. El trebuie să insinueze puterea malefică a hackerului şi, în acelaşi timp, magnetismul său erotic şi fragilitatea venită din frustrare. Tânărul şi frumosul actor reuşeşte cel mai bine să redea dimensiunea erotică a personajului, celelalte două rămânând implicite.
– Teatrul azi, nr. 12/ 2011
Cît din viaţa oricăruia dintre noi este la adăpost? Cît de privată mai este viaţa privată? Cît de expuşi sîntem în faţa atacurilor electronice ale cuiva care vrea şi poate să ne facă rău, modificîndu-ne, practic, biografia, pînă la a o rescrie. O să spuneţi că şi acest capitol este bifat cu brio de literatura transformată în blockbuster de acţiune hollywoodian. Da, dar dramaturgul american are instinctul de a nu ne prezenta lucrurile în alb şi negru, ci de a face loc pentru dubiu, şi bunul-simţ de a ne lăsa şi pe noi să gîndim. Arthur Kopit sesizează incertitudinea pe care o aduc în vieţile noastre toate aceste potenţiale ameninţări. Sînt cunoscuţii noştri, chiar şi cei apropiaţi, aşa cum credem noi? Cine se ascunde în spatele acelor nickname-uri haioase sau sexy cu care conversăm? Scriitorul duce lucrurile un pic mai departe, şi pare chiar că se întreabă: sîntem noi aşa cum credem sau, aşa cum există pericolul ca alţii să ne rescrie vieţile, şi noi facem acelaşi lucru, în fiecare zi, în spaţiul virtual? În zilele noastre, scheletele nu se mai ascund în dulap, ci în servere…
– Observator Cultural, 13-19 octombrie 2011
Pentru că pot începe ameninţător, ca o tragedie shakespeariană, continuă cu scene „de viaţă măruntă”, ca la Ibsen, şi sfârşeşte în cheie post-Ionesco. Alex Mâzgăreanu vede cuvintele în imagini până devine autoironic şi cu propriile frici.
– Revista Luceafărul, iulie 2011
