Morţi şi vii

de Ștefan Caraman, regia Ana Mărgineanu

Data premierei: 8 noiembrie 2002

Spectacolul își propune să radiografieze viața, acolo unde ea se învecinează cu moartea, adică într-o morgă. O zi obișnuită în morgă, definită de spintecarea cadavrelor printre glume și pauze de masă, îl șochează pe neinițiat prin violența ei. E o lume în care moartea își pierde misterul și viața își pierde poezia, ființa umană fiind redusă la obiect. Un singur personaj pare să nu se lase târât în această lume, deși trăiește în preajma ei. Tânărul asistent Maler evită compania vulgară a celor vii, preferând să se refugieze alături de cei morți într-o lume imaginară. Universul pe care Maler îl opune realității este unul al cântecului și al bucuriei, al ritmului de musicall și ar fi cu desăvârșire roz dacă protagoniștii săi nu ar fi totuși niște cadavre. Dacă în viața reală, Maler este desconsiderat și umilit, în lumea sa el devine zeu, stăpân de necontestat și vedetă, căruia morții îi închină dansul lor.
În plan real o noua zi pare să aducă cu ea pe cea de dinainte sau să o repete. Nimic nu se schimbă, nimic nu diferențiază o zi de alta în lumea asistenților de morgă, ceea ce face să semene ritualul lor zilnic cu unul al morții, al mecanizării complete. Totuși sosirea cadavrului unei tinere fete sparge această rutină. Frumusețea ei deosebită declanșează în asistenți senzații și gesturi demult adormite. Când aceștia se pregătesc să o disece, Maler, fulgerător îndrăgostit, apără trupul moartei cu propriul său trup. Tensiunile acumulate de-a lungul timpului între asistenți și Maler, considerat un intrus în viața lor, explodează într-o bătaie scrâșnită, din care Maler iese aproape leșinat, iar asistenții, molipsiți de o ciudată stare de epuizare, ca și cum acest scurt puseu de viață, reprezentat de bătaia pe care i-au administrat-o lui Maler, le-ar face foarte grea întoarcerea la rutina obișnuită.
Rămas singur, Maler își regizează ceremonialul nupțial în același stil de musicall. În plan imaginar, mireasa moartă prinde viață, iar nunta este oficiată printre cadavre, într-o ciudată îmbinare de fast și macabru.
Dar tânăra nu e cu adevărat moartă, și în timpul “actului sexual nupțial” ea se trezește la viață. Este momentul în care orice graniță dintre real și imaginar, dintre viață și moarte dispare, momentul în care visul lui Maler capătă consistența realității. Realitate care în scurt timp devine coșmar, pentru că tânăra vie e departe de “frumoasa din pădurea adormită”. Și în loc să-i fie recunoscătoare lui Maler pentru că acesta i-a salvat viața, ea îl acuză ca a violat-o în timp ce era moartă. “Mireasa” refuză viața în orice condiții, orice relație dintre cei doi devine imposibilă, și tot ceea ce fusese minunat și miraculos în visul lui Maler, devine odios și cumplit în plan real. Redus de Cameea de la dimensiunea unui zeu la condiția de brută, Maler sfârșește prin a o ucide cu atrocitate. Renunțând la vis, Maler se autoinclude în rândul măcelarilor de duzină, morți dinainte de a se naște și se integrează în micul lor ritual mortuar.