roen
Morţi şi vii

de Ștefan Caraman, regia Ana Mărgineanu

Distribuția

Maler: Pavel Bartoş
Cameea: Isabela Neamțu
Asistent: Laurenţiu Lazăr
Asistent: Mircea Constantinescu
Asistent: Liviu Timuş
Cadavru: Liana Mărgineanu
Cadavru: Paula Niculiţă
Cadavru: Gabriel Pintilei
Cadavru: Dimitrii Bogomaz
Cadavru: Ionuţ Kivu

Regia artistică: Ana Mărgineanu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Muzica: Petru Mărgineanu
Versurile cântecelor: Andreea Mărgineanu

Galerie foto

Data premierei: 8 noiembrie 2002

Spectacolul își propune să radiografieze viața, acolo unde ea se învecinează cu moartea, adică într-o morgă. O zi obișnuită în morgă, definită de spintecarea cadavrelor printre glume și pauze de masă, îl șochează pe neinițiat prin violența ei. E o lume în care moartea își pierde misterul și viața își pierde poezia, ființa umană fiind redusă la obiect. Un singur personaj pare să nu se lase târât în această lume, deși trăiește în preajma ei. Tânărul asistent Maler evită compania vulgară a celor vii, preferând să se refugieze alături de cei morți într-o lume imaginară. Universul pe care Maler îl opune realității este unul al cântecului și al bucuriei, al ritmului de musicall și ar fi cu desăvârșire roz dacă protagoniștii săi nu ar fi totuși niște cadavre. Dacă în viața reală, Maler este desconsiderat și umilit, în lumea sa el devine zeu, stăpân de necontestat și vedetă, căruia morții îi închină dansul lor.
În plan real o noua zi pare să aducă cu ea pe cea de dinainte sau să o repete. Nimic nu se schimbă, nimic nu diferențiază o zi de alta în lumea asistenților de morgă, ceea ce face să semene ritualul lor zilnic cu unul al morții, al mecanizării complete. Totuși sosirea cadavrului unei tinere fete sparge această rutină. Frumusețea ei deosebită declanșează în asistenți senzații și gesturi demult adormite. Când aceștia se pregătesc să o disece, Maler, fulgerător îndrăgostit, apără trupul moartei cu propriul său trup. Tensiunile acumulate de-a lungul timpului între asistenți și Maler, considerat un intrus în viața lor, explodează într-o bătaie scrâșnită, din care Maler iese aproape leșinat, iar asistenții, molipsiți de o ciudată stare de epuizare, ca și cum acest scurt puseu de viață, reprezentat de bătaia pe care i-au administrat-o lui Maler, le-ar face foarte grea întoarcerea la rutina obișnuită.
Rămas singur, Maler își regizează ceremonialul nupțial în același stil de musicall. În plan imaginar, mireasa moartă prinde viață, iar nunta este oficiată printre cadavre, într-o ciudată îmbinare de fast și macabru.
Dar tânăra nu e cu adevărat moartă, și în timpul “actului sexual nupțial” ea se trezește la viață. Este momentul în care orice graniță dintre real și imaginar, dintre viață și moarte dispare, momentul în care visul lui Maler capătă consistența realității. Realitate care în scurt timp devine coșmar, pentru că tânăra vie e departe de “frumoasa din pădurea adormită”. Și în loc să-i fie recunoscătoare lui Maler pentru că acesta i-a salvat viața, ea îl acuză ca a violat-o în timp ce era moartă. “Mireasa” refuză viața în orice condiții, orice relație dintre cei doi devine imposibilă, și tot ceea ce fusese minunat și miraculos în visul lui Maler, devine odios și cumplit în plan real. Redus de Cameea de la dimensiunea unui zeu la condiția de brută, Maler sfârșește prin a o ucide cu atrocitate. Renunțând la vis, Maler se autoinclude în rândul măcelarilor de duzină, morți dinainte de a se naște și se integrează în micul lor ritual mortuar.

 

Extrase de presă

 

Morți și vii este o piesă prin care Ștefan Caraman (încă) tânăr prozator și dramaturg tulcean, debutează în Capitală. Autorul dorește, în chip evident să șocheze: și subiectele, și limbajul scrierilor sale sunt net scandaloase. Aici, ni se propune o istorie despre un autopsier începător care se îndrăgostește atât de tare de o tânără asasinată (și violată), încât o salvează de la “operație” pentru a petrece o noapte de dragoste cu leșul, costumat festiv. În timpul acuplării nupțiale, însă, moarta învie și manifestă (pe bună dreptate…) o asemenea indignare față de activitățile lui, încât finalmente, amorezul o sugrumă – probabil, definitiv. În ciuda extravaganței voite, textul conține, ascuns bine în coji oarecum respingătoare, un miez de revoltă și de suferință autentică.
Alice Georgescu - Ziarul de Duminică, 15 noiembrie 2002
 
Spectacolul montat la Teatrul Odeon, în cadrul proiectului „Tineri regizori”, inițiat anul trecut de Alexandru Dabija și Dorina Lazăr nu este unul aservit textului, deși are grijă ca acesta să fie pus în valoare. Interesant este felul original în care autoarea montării echilibrează morbiditatea textului – a cărui acțiune se desfășoară într-o morgă de spital, unde tânărul asistent Maler este supus terorii verbale și psihice a colegilor săi (Liviu Timuș, Mircea Constantinescu, Laurențiu Lazăr), abrutizați de munca pe care sunt siliți să o facă. Ideea tinerei regizoare este aceea de a accentua umorul negru al dramaturgului, transformând scenele imaginate de acesta ca petrecându-se între Maler și cadavrele pe care le are în grijă, în momente de cabaret, ai cărui protagoniști sunt chiar morții, personajele cele mai… vii din viața lui Maler, construind astfel o proiecție artistică a modalității de evadare din rutina cotidiană. Muzica compusă de Petre Mărgineanu și coregrafia lui Răzvan Mazilu contribuie la realizarea acestor mini-show-uri bizare, pe care spectatorul le privește uimit, deconcertat, fără să poată uita mult timp după aceea momentul în care, ieșind din sertarele în care sunt păstrați la morgă, morții se animă, cântă și dansează (ingrate roluri, pe care le duc la capăt cu bine, au Liana Mărgineanu, Paula Niculiță, Gabriel Pintilei, Dimitrii Bogomaz și Ionuț Kivu).
Cristina Modreanu - Adevărul Literar și Artistic, 3 decembrie 2002
 
Tânăra regizoare dă un bun examen în transpunerea scenică a textului: spațiul se transformă, instrumentele folosite de autopsieri capătă o altă semnificație, cadavrele sunt înlocuite de proiecțiile imaginate de personajul Maler și cărora devotata trupă a teatrului Odeon îi dă corporalitate. La debutul pe o scenă mare, Ana Mărgineanu își asumă un text dificil, la limita a ceea ce pe micul ecran ar căpăta eticheta „interzis minorilor” și îl tratează cu înțeleaptă delicatețe și cu o bună știință a delimitării planurilor, al alternanței ritmurilor dintre ceea ce este și ceea ce pare a fi.
...e de admirat munca actorilor de la Odeon: ei și-au asumat riscul de a merge în răspăr cu ceea ce așteaptă spectatorul să audă că i se spune de pe scenă și să-l șocheze în speranța că-l va zgudui. Grupul autopsierilor, dominat de Mircea Constantinescu, joacă bine, la limita suportabilului, refrenul la care este redusă existența lor, iar ceilalți actori, unii dintre ei nume sonore din echipa teatrului, se integrează în viziunea regizorală, în sumbrul și pateticul text al autorului.
Magdalena Boiangiu - România Literară, 3 decembrie 2002