on
de Constantin Cheianu, regia Cristian Ban
Igor: Mihai Smarandache
Viorel: Marius Damian
Sergiu: Dimitrii Bogomaz
Ion: Gabriel Pintilei
Donatas: Relu Poalelungi
Mama lui Igor: Irina Mazanitis
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Cristina Milea
Festivalului Internaţional de Teatru Nou, Arad, 12 mai 2013
Festivalul de Teatru Fără Bariere de la Satu Mare, 25 mai 2011
Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, 25 octombrie 2010
Festivalul BITEI de la Chișinău, 24 mai 2010
Festivalul Dramaturgiei Românești de la Timișoara, 13 aprilie 2010
Marius Damian – Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, 2010
Cristina Milea – Premiul de scenografie la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, 2010
Data premierei: 21 noiembrie 2009
Durata spectacolului: 1h 30′
Durata spectacolului: 1h 30′
Despre fenomenul migraţiei ştim din presă şi de la televiziune, acestea, în mod paradoxal, nefăcând altceva decât să-l situeze într-un fel de spaţiu al virtualităţii. Ai impresia că totul se întâmplă „undeva“ „altcuiva“, nu „aici“ şi nu „nouă“. Apoi, „metodele“ prin care oamenii noştri ajung ilegal în ţările occidentale par atât de neverosimile, încât ajungi să-i suspectezi pe jurnalişti de goană după senzaţional.
Când s-a întâmplat să aud astfel de întâmplări „neverosimile“ chiar din gura oamenilor care au participat la ele, am fost de-a dreptul şocat. În faţa mea stătea un tânăr consătean, care „călătorise“ din Belgia până în Irlanda într-un container. Fiindcă era vorba despre un container etanş, el, împreună cu alţi trei inşi – doi bărbaţi şi o femeie – au trebuit să fie băgaţi într-o pungă de folie şi să respire printr-un furtun, al cărui capăt ieşea printr-o gaură făcută cu burghiul de către traficantul care îi trimisese în Irlanda.
Şocul meu a fost dublat de acel binecunoscut sentiment pervers al scriitorului care îşi spune că „din chestia asta ar putea ieşi o piesă bună“. Este primul text „documentar“ pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală. Eu nu a trebuit decât să fac din poveştile diferiţilor oameni (unii dintre ei nu s-au întâlnit niciodată în viaţa reală) un subiect unitar.
Când s-a întâmplat să aud astfel de întâmplări „neverosimile“ chiar din gura oamenilor care au participat la ele, am fost de-a dreptul şocat. În faţa mea stătea un tânăr consătean, care „călătorise“ din Belgia până în Irlanda într-un container. Fiindcă era vorba despre un container etanş, el, împreună cu alţi trei inşi – doi bărbaţi şi o femeie – au trebuit să fie băgaţi într-o pungă de folie şi să respire printr-un furtun, al cărui capăt ieşea printr-o gaură făcută cu burghiul de către traficantul care îi trimisese în Irlanda.
Şocul meu a fost dublat de acel binecunoscut sentiment pervers al scriitorului care îşi spune că „din chestia asta ar putea ieşi o piesă bună“. Este primul text „documentar“ pe care l-am scris, toate faptele relatate în piesă se bazează pe evenimente reale, iar personajele au prototipuri în viaţa reală. Eu nu a trebuit decât să fac din poveştile diferiţilor oameni (unii dintre ei nu s-au întâlnit niciodată în viaţa reală) un subiect unitar.
Constantin Cheianu
Extrase de presă
Actorii din rolurile principale sunt tineri care joacă cu un chef nebun pentru că și rolurile au multă „carne“ din scriitură. Mihai Smarandache (naivul aflat la prima tentativă de trecere „dincolo“), Marius Damian și Dimitrii Bogomaz (cei hârșiți în rele) și Gabriel Pintilei (blestemata călăuză) fac niște roluri foarte bune. Băieții și-au însușit la perfecție limba „moldovenească“, de juri că-s cu adevărat de prin satele de lângă Chișinău, iar jocul lor îi „găbjește“ („îi fură“, în traducere) complet pe spectatori. Paradoxal, după ce la spectacol au râs pe rupte, la ieșire, spectatorii erau teribil de îngândurați, deși văzuseră practic o comedie. Nu le era clar dacă ce se jucase în fața lor era o ficțiune sau transcrierea fidelă a comediei noastre cea de toate zilele.
– Cotidianul
Spectacolul tânărului regizor Cristian Ban creează un univers claustrofob din tranzitoria cameră de hotel obscură din Bruxelles unde se întâlnesc fatal destinele unor transfugi moldoveni, simpli pioni, a căror viață se joacă la noroc. Nu este întâmplătoare sugestia tablei de șah de la toaletă, susținută și de costume (scenografia Cristina Milea). Pe faianța din baie, în pătrățelele albe, unul dintre mafioți ține socoteala „mărfii”, a celor vii și celor morți, călătorii clandestini din containere, o socoteală nu creștineasca, ci financiară. Morții înseamnă bani pierduți, viii, profit. Roșul tare al fotoliilor și capacelor de pișoar ar fi dătător de speranță dacă nu ar fi culoarea sângelui.
Actorii Odeonului realizează o adevărată operă de artă din accentul neaoș moldovenesc, replicile devin savuroase, aproape exotice pentru spectatorul bucureștean. Formulele de adresare tipice peste Prut, necunoscute dincoace, de genul „zemlia” (lb.rusă = pământ) cu sensul de „conațional”, dar tradus irezistibil prin „pământean” sunt un deliciu și îmbracă întregul story în umor, deși în esența este tragic.
Actorii Odeonului realizează o adevărată operă de artă din accentul neaoș moldovenesc, replicile devin savuroase, aproape exotice pentru spectatorul bucureștean. Formulele de adresare tipice peste Prut, necunoscute dincoace, de genul „zemlia” (lb.rusă = pământ) cu sensul de „conațional”, dar tradus irezistibil prin „pământean” sunt un deliciu și îmbracă întregul story în umor, deși în esența este tragic.
– Liternet
Constantin Cheianu, autorul piesei În container, montată la Teatrul Odeon de Cristian Ban, regizor care mizează pe texte contemporane pe care le reasamblează întotdeauna în favoarea scriiturii, este un scriitor-filtru al spectrului politic din Republica Moldova.
Cele mai acute momente din spectacol la nivel de dinamică socio-politică sunt cele din final, în care cei trei bărbați se pregătesc să intre în casa-container, în locuința lor de trecere, și în care dialogul mamă-fiu are emoția tensionată a unei rupturi cu final tragic. Mihai Smarandache e păcălitul perfect, loserul vulnerabil care și-o ia din toate părțile. Irina Mazanitis nu devine nicio secundă patetică, râsul ei nervos, din ce în ce mai gâtuit, contrapunctând excelent dramatismul situației.
Respirația din container devine ultimul sunet de umanitate într-un spațiu, inspirat gândit de Cristina Milea, în care, până la urmă, totul se scurge în niște pisoare.
Cele mai acute momente din spectacol la nivel de dinamică socio-politică sunt cele din final, în care cei trei bărbați se pregătesc să intre în casa-container, în locuința lor de trecere, și în care dialogul mamă-fiu are emoția tensionată a unei rupturi cu final tragic. Mihai Smarandache e păcălitul perfect, loserul vulnerabil care și-o ia din toate părțile. Irina Mazanitis nu devine nicio secundă patetică, râsul ei nervos, din ce în ce mai gâtuit, contrapunctând excelent dramatismul situației.
Respirația din container devine ultimul sunet de umanitate într-un spațiu, inspirat gândit de Cristina Milea, în care, până la urmă, totul se scurge în niște pisoare.
În container de Constantin Cheianu este povestea unui tânăr – unul dintre sute, poate mii – care se lasă amăgit de iluzia unei vieți mai bune fiind capabil, cu o naivitatea demnă de o cauză mai bună, să facă / să creadă /să îndure orice pentru ca iluzia să devină realitate.
Poate că spectacolul de la Odeon nu este revelator pentru profilul regizoral al lui Cristian Ban, dar tânărul creator se află abia la începutul unui drum pe care a pornit având atributele importante ale capacității de a coordona excelent actorii și de a pune în valoare, cu limpezime și coerență, textul montat. Ceea ce e cu atât mai important când e vorba despre un text din dramaturgia contemporană.
Poate că spectacolul de la Odeon nu este revelator pentru profilul regizoral al lui Cristian Ban, dar tânărul creator se află abia la începutul unui drum pe care a pornit având atributele importante ale capacității de a coordona excelent actorii și de a pune în valoare, cu limpezime și coerență, textul montat. Ceea ce e cu atât mai important când e vorba despre un text din dramaturgia contemporană.
Pare comedie, dar totul e foarte tragic. Tragic pe scenă, dar cam comedie în sală. Adică tot pe scenă, că spectatorii stau pe niște eșafodaje, în mijlocul acțiunii, nu în rândurile din sală. Din acest motiv o să găsiți greu bilete la piesă, sunt doar 76 de locuri pe scenă, și se vând repede și ușor, precum cuvintele în lituaniană pe care trebuie să le știi când primești pașaportul fals de Lituania.
