• ro
  • en
Cartofi prăjiţi cu orice

de Arnold Wesker, regia Alice Barb

Distribuția

Comandantul regimentului: Geo Costiniu
Comandantul escadrilei: Șerban Ionescu
Ofițerul pilot: Mircea Constantinescu
Instructorul de educație fizică: Marian Lepădatu
Caporalul Hill: Gelu Niţu
Caporalul Joe: Laurenţiu Lazăr
Caporalul Jim: Florin Dobrovici
Pip Thompson, matricola 276: Marius Stănescu
Charlie Wingate, matricola 252: Petre Nicolae
Andrew McClure, matricola 284: Pavel Bartoş
Dodger Cohen, matricola 277: Ioan Batinaş
Wilfe Seaford, matricola 247: Gabriel Pintilei
Smiler Washington, matricola 279: Aurelian Bărbieru
Recrutul: Ionuţ Kivu
Ea: Iuliana Costiniu

Regia: Alice Barb
Scenografia şi light design: Arh. Cătălin I. Arbore
Consultant de specialitate ofiţer: Cosmin Olariu
Instructori acrobaţii: Carmelo Cristea, Niki Oprescu

Galerie foto

Data premierei: 5 octombrie 2001


Armata este o lume a bărbaților. Este locul unde băieții devin bărbați. Între Crăciunul copilăriei și Revelionul maturității ei trebuie să-nvețe să ucidă. Cine nu reușește este eliminat. Sau se autoelimină.
Roșul sângelui, albul zăpezii, albastrul cerului. Zăpadă, ceață și arme. Printre ele, oameni. Ofițeri, caporali, recruți. Printre ei, sentimente. Și un vis, apărut din landoul alb al copilăriei: fata–zbor, fata–lună, fata–brad, fata–mireasă…
Între Crăciun și Revelion visul se transformă în coșmar, răzvrătirea este îngenuncheată, iar prietenia se învață cu prețul unei vieți. Smiler moare pentru că în armată nu este loc de zâmbet. Armata nu este un joc de-a puterea, cum crede Pip. E rigoare, disciplină și ierarhie. E distracție la ordin. E locul unde manechinele devin oameni și oamenii devin manechine. E locul unde iese și untu’ din om, cum zice Hill.
O poveste despre copilărie și maturitate, putere și prietenie, vis și realitate, viață și moarte.
O poveste despre bărbați spusă de o femeie.

 

Extrase de presă

 

ALICE ÎN ȚARA LUI WESKER
Metamorfozarea piesei cazone- care a sporit faima dramaturgului Arnold Wesker, catalogat drept “cel mai radical dintre tinerii furioși” de la răscrucea jumătății secolului trecut – într-un vis de iarnă, cu tentă thriller ultra stilizat, a reușit perfect. Mai ales că și realitatea a contribuit prin marțea neagră a lui 11 septembrie la potențarea tensiunilor latente. La aproape patru decenii de la premiera absolută, textul își reconfirmă calitatea de fulminantă diatribă la adresa intoleranței. Termen generic ce implică relațiile umilitoare de subordonare obtuză, încurajare asiduă a conformismului sclerozant, indiferența criminală față de vulnerabilitățile ființei umane. Ceea ce ieri era redus la un simplu conflict de clasă și un mesaj antimilitarist se dovedește a avea valențe mult mai profunde și complexe, evidențiate spectaculos de insolitul acestei concepții scenice de mileniul trei.
Surprinzătoare este translatarea a ceea ce autoironic autorul numea “școala chiuvetei de bucătărie” – un realism crud – într-un suprarealism atent scenografiat și iluminat de către arh. Cătălin I. Arbore, coregrafia și ilustrația muzicală (inspirată de “Requiem”-ul lui Weber) aparținând regizoarei.
Irina Coroiu - Contemporanul
 
Nuanțele atent dozate din interpretarea actorilor, ironiile permanent contrapunctate de un suflu tensionat mă obligă să nu fac diferențieri între partiturile actoricești. Fiecare a creat un personaj viabil, surprins în datele esențiale, fără ostentație sau doar efecte de suprafață, atent în același timp la gesturile și mișcările celuilalt, ceea ce face ca între acestea să nu existe fisuri.
Mihaela Michailov - Observatorul Cultural
 
Un clișeu al culturii populare spune că armata te-ar face bărbat. Represiunea sistematică, bazată pe regulamente capătă astfel demnitatea ritului de inițiere. Astăzi, când conscripția generală tinde să fie înlocuită de armata profesionistă, numai femeile mai pot crede așa ceva. Astfel, Alice Barb, regizoarea spectacolului Cartofi prăjiți cu orice de Arnold Wesker, pus în scenă la Teatrul Odeon, afirmă peremptoriu în caietul program că "armata este locul unde băieții devin bărbați" și că ea dorește să descrie dramaturgic acest proces de transformare din unghiul de vedere al unei femei. Demersul regizoral s-ar situa astfel sub deviza: "o poveste despre bărbați spusă de o femeie". Obiceiul femeilor de a spune una și a face alta este, în cazul de față, un noroc. Spectacolul este mult mai interesant, mai complex, mai frumos în fapt decât în intenție. Spectacolul este construit cu grijă pentru ritm, vizualitate și ambient sonor. O armonie alb-albastru, agresată uneori de roșu sângeriu, domină scena. Personajul feminin care planează în înălțimi (Iuliana Costiniu), metaforă a eternului feminin, nu catalizează procesul de maturizare, cum pare a crede regizoarea, ci unește pe protagoniști, deasupra diferențelor sociale și temperamentale, în plan biologic, transcultural. Tablouri de mare efect încheie cele două părți ale spectacolului, iar glisarea finală a tavanului sălii Majestic, care face să apară "cerul înstelat deasupra noastră", umple spectatorii de încântare.
Interpreții recruților pun în jocul lor culoare și vervă. Petre Nicolae și Gabriel Pintilei sunt veridici în duritatea lor de oameni simpli. Ioan Batinaș are aplomb în rolul de soldat neîndemânatic, iar Aurelian Bărbieru emoționează prin candoare rănită și alunecare în tragic. Pentru cei care au văzut piesa la vremea ei, spectacolul are o semnificație deosebită. Lumea s-a schimbat mult între timp, iar cauza care înflăcăra mințile pe atunci, aducerea imaginației la putere, pare astăzi caducă. Rebelii de altădată, astăzi cumințiți, dornici de confort și siguranță, se percep cu emoție pe ei înșiși, așa cum au fost, dar înțeleg și cum sunt văzuți, cu distanțare ironică, din perspectiva de azi. Alice Barb a reușit să combine în mod inteligent empatia cu distanțarea. S-a apropiat cu emoție și înțelegere de lumea lui Wesker, amintindu-ne însă mereu că ea nu mai este, întru totul, a noastră.
Adrian Mihalache - Dilema 452