de Arnold Wesker, regia Alice Barb
Comandantul regimentului: Geo Costiniu
Comandantul escadrilei: Șerban Ionescu
Ofițerul pilot: Mircea Constantinescu
Instructorul de educație fizică: Marian Lepădatu
Caporalul Hill: Gelu Niţu
Caporalul Joe: Laurenţiu Lazăr
Caporalul Jim: Florin Dobrovici
Pip Thompson, matricola 276: Marius Stănescu
Charlie Wingate, matricola 252: Petre Nicolae
Andrew McClure, matricola 284: Pavel Bartoş
Dodger Cohen, matricola 277: Ioan Batinaş
Wilfe Seaford, matricola 247: Gabriel Pintilei
Smiler Washington, matricola 279: Aurelian Bărbieru
Recrutul: Ionuţ Kivu
Ea: Iuliana Costiniu
Regia: Alice Barb
Scenografia şi light design: Arh. Cătălin I. Arbore
Consultant de specialitate ofiţer: Cosmin Olariu
Instructori acrobaţii: Carmelo Cristea, Niki Oprescu
Data premierei: 5 octombrie 2001
Armata este o lume a bărbaților. Este locul unde băieții devin bărbați. Între Crăciunul copilăriei și Revelionul maturității ei trebuie să-nvețe să ucidă. Cine nu reușește este eliminat. Sau se autoelimină.
Roșul sângelui, albul zăpezii, albastrul cerului. Zăpadă, ceață și arme. Printre ele, oameni. Ofițeri, caporali, recruți. Printre ei, sentimente. Și un vis, apărut din landoul alb al copilăriei: fata–zbor, fata–lună, fata–brad, fata–mireasă…
Între Crăciun și Revelion visul se transformă în coșmar, răzvrătirea este îngenuncheată, iar prietenia se învață cu prețul unei vieți. Smiler moare pentru că în armată nu este loc de zâmbet. Armata nu este un joc de-a puterea, cum crede Pip. E rigoare, disciplină și ierarhie. E distracție la ordin. E locul unde manechinele devin oameni și oamenii devin manechine. E locul unde iese și untu’ din om, cum zice Hill.
O poveste despre copilărie și maturitate, putere și prietenie, vis și realitate, viață și moarte.
O poveste despre bărbați spusă de o femeie.
Extrase de presă
Metamorfozarea piesei cazone- care a sporit faima dramaturgului Arnold Wesker, catalogat drept “cel mai radical dintre tinerii furioși” de la răscrucea jumătății secolului trecut – într-un vis de iarnă, cu tentă thriller ultra stilizat, a reușit perfect. Mai ales că și realitatea a contribuit prin marțea neagră a lui 11 septembrie la potențarea tensiunilor latente. La aproape patru decenii de la premiera absolută, textul își reconfirmă calitatea de fulminantă diatribă la adresa intoleranței. Termen generic ce implică relațiile umilitoare de subordonare obtuză, încurajare asiduă a conformismului sclerozant, indiferența criminală față de vulnerabilitățile ființei umane. Ceea ce ieri era redus la un simplu conflict de clasă și un mesaj antimilitarist se dovedește a avea valențe mult mai profunde și complexe, evidențiate spectaculos de insolitul acestei concepții scenice de mileniul trei.
Surprinzătoare este translatarea a ceea ce autoironic autorul numea “școala chiuvetei de bucătărie” – un realism crud – într-un suprarealism atent scenografiat și iluminat de către arh. Cătălin I. Arbore, coregrafia și ilustrația muzicală (inspirată de “Requiem”-ul lui Weber) aparținând regizoarei.
Interpreții recruților pun în jocul lor culoare și vervă. Petre Nicolae și Gabriel Pintilei sunt veridici în duritatea lor de oameni simpli. Ioan Batinaș are aplomb în rolul de soldat neîndemânatic, iar Aurelian Bărbieru emoționează prin candoare rănită și alunecare în tragic. Pentru cei care au văzut piesa la vremea ei, spectacolul are o semnificație deosebită. Lumea s-a schimbat mult între timp, iar cauza care înflăcăra mințile pe atunci, aducerea imaginației la putere, pare astăzi caducă. Rebelii de altădată, astăzi cumințiți, dornici de confort și siguranță, se percep cu emoție pe ei înșiși, așa cum au fost, dar înțeleg și cum sunt văzuți, cu distanțare ironică, din perspectiva de azi. Alice Barb a reușit să combine în mod inteligent empatia cu distanțarea. S-a apropiat cu emoție și înțelegere de lumea lui Wesker, amintindu-ne însă mereu că ea nu mai este, întru totul, a noastră.
