Interviu cu Dragoș Galgoțiu

Prioritate a avut gândul spectacolului și nu soluția estetică legată de dans, care este doar una din consecințe, unul din elementele de seducție, nu numai de personalitate.
Interesul meu pentru text, nu a fost legat de dans în primul rând, ci de non-verbalitate. Aceasta nu e descriptivă, ci se referă la realități interioare, estetizează pentru că deformează realul, și astfel a dus înspre forme de dans, de balet. De mai mult timp, sunt tot mai preocupat să dezvălui realități din umbră, un fel de impresii ale memoriei, trăirilor, emoțiilor extrem de subiective, de personale. Dorian Gray este foarte legat de o experiență scenografică pe care am avut-o cu Andrei Both la Budapesta când am montat Medeeamaterial (Heiner Müller). Spectacolele nu seamănă fizic, ci ca direcție, ca experiență teatrală. Pe de altă parte, există două teme majore pe care le exersez chiar de la primele mele spectacole, Neînțelegerea din 1979 și un alt spectacol foarte special pe care l-am făcut tot cu Andrei, La 50 de ani ea descoperea marea. Spectacol foarte apropiat de experiențe despre care noi nu știam, dar care se întâmplau atunci în lume, făcute de Robert Wilson și Pina Bausch. Și acolo era vorba despre o deconstrucție și de o reconstrucție a realului, există o relație între gestul teatral și muzică, între gestul teatral și dans, dar nu făcut cu dansatori. În Neînțelegerea există o tema importantă, o obsesie a abisului, a lumii de dincolo de vizibil, o nostalgie a absolutului, în sensul în care apare în picturile lui Caspar David Friedrich. Cu timpul nostalgia aceasta abstractă a căpătat culoare. Meditația asupra teatrului ca Paradis pierdut, ca o insulă a lui Prospero raportată la lumea reală, este una din temele mele majore. Cealaltă temă, care apare în toate spectacolele de teatru pe care le fac de 26 de ani, este tema revoltei. Un alt spectacol apropiat dePortretul lui Dorian Gray este Baal, un amestec al temelor revoltei, esteticului și a nostalgiei față de absolut. Sub pojghița delicată a rafinamentului, a frumosului pur, tema revoltei există și în Dorian Gray, numai că proporția e diferită.
Relația pe care am început s-o construiesc cu Răzvan, din momentul în care am făcut o Gală a Dansului la Odeon, mi s-a părut că e un prilej foarte bun, ca împreună cu un artist de calitatea lui absolut extraordinară, să discutăm despre aceste lucruri. Pentru acest demers teatral a fost un partener excepțional în două planuri și în calitate de coregraf și în cea de interpret. Dacă alături de Andrei și Răzvan am început construcția spectacolului, Doina Levintza și Alexandru Abagiu au dezvoltat drumul deschis. Doina a fost cea care a împins totul spre un estetism acut. Distribuția de mare calitate de la Odeon cuprinde în majoritate actori cu care eu lucrez demult, dar și oameni tineri care au intrat în echipă. La care se adaugă mici descoperiri, cum este unul din miracolele acestui spectacol, Oana Cojocaru, micuța balerină, care era în clasa a IX-a atunci când am distribuit-o. Fragilitatea și talentul ei contează mult în spectacol. Dansul este o consecință, e firesc ca spectacolul să alunece spre balet, spre o forma pură. Acolo se fac legăturile cu lumea de dincolo de vizibil, cu Utopia estetică a lui Wilde, cu viziunile lui Caspar David Friedrich, pictorul filosofilor, cu melancolii în care iluzia teatrală devine Paradisul pierdut. Chiar dacă spectacolul este construit secvențial, am încercat ca trecerile sa fie în spiritul lui Wilde, să lovească subtil, invizibil.

Portretul lui Dorian Gray este unul dintre ultimele mituri ale civilizației europene, ca Faust, care revine în multe dintre spectacolele mele de teatru. Pentru mine, miezul acestei povești este relația persoanei cu sine însăși, în oglinda, relația între experiențele interioare și ficțiunea care ocultează ființa. Acesta e nucleul spectacolului pe care am construit toate temele. Am încercat să rezolv în mod radical, din scenariu, unirea tuturor planurilor. Era nevoie de un scenariu scris ca pentru cinema, care să includă soluții. Tăcerea personajului central deformează narațiunea, conflictele, spațiul. Dansul e produs al acestor deformări și dereglează mai mult echilibrul poveștii. Era nevoie nu de un decor sau de un spațiu teatral, era nevoie de un instrument de dramaturgie vizuală. Andrei a personalizat expresiv scena, a continuat integrarea temelor prin marile lui obiecte teatrale. Senzual și monumental, decorul structurează spectacolul, ordonează și modelează relația dintre imaginar și real. Scenografia devine eseu. Oglinda care acoperă scena picturalizează imaginea teatrală prin transparență și reflectare, tabloul devine scena de teatru, dansul pe scenă, iluzia și teatrul în teatru au multiple ecouri în construcția vizuală. Îmi amintesc de o discuție de acum câțiva ani pe care am avut-o cu Andrei Both, despre ce facem noi, despre drumuri, despre alegeri și el îmi spunea că tocmai a văzut ultimul spectacol al lui Wilson, care nu l-a surprins. Erau lucruri pe care le mai văzuse, pe care le știa. Dar era ceva foarte important în acel spectacol. Totul era dus până la capăt. Îmi spunea că e într-o perioadă artistică în care ține foarte mult să termine spectacole. De când mă știu, eu am fost un fel de pilot de încercare. Mi s-a părut că e bine să riști important, să te joci cu limitele, să ai curaj în actul estetic. În cazul Dorian Gray, a fost extrem de important să încercăm să ducem lucrurile până la capăt. În anumite momente, asta mi se pare cel mai important. Dansul, non-verbalitatea, toate structurile esențiale, picturalitatea, muzicalitatea și imaginile translucide, fluide, toate au fost imaginate cu dorința de a face un spectacol care să emane armonie, imagini imateriale și o lumină specială, indiferent cât de complicat, plin de umbre, ar fi labirintul lui interior.

Există o reacție de respingere evidentă a fenomenului dandy față de “dimensiunea banală” a existenței. Estetismul universului dandy are o motivație care îmi este extrem de aproape. Evaziunea dandy și nostalgia mea pentru lumile de dincolo de vizibil sunt similare. Există o seducție comună exercitată de umbră, de deformarea abstrusă și de luminile unui Paradis pierdut teatralizat. Dandysmul e polemic, estetizarea realului e o formă de revoltă. Revolta mea e de obicei mai brutală, mai directă. Există și alte perspective ale apropierii. Când făceam armata, într-un regiment disciplinar din sudul Olteniei, într-o lume îngrozitoare, cu crime și cu o mizerie de nedescris, în satul din apropiere găseam cărți extraordinare pe care nu le cumpără nimeni. Atunci am avut ocazia să citesc Huysmans – În răspăr. Toată construcția mea estetică de mai târziu a fost marcată de spiritul acestei cărți. Ulterior, discursul lui Hocke asupra manierismului și descrierea sensibilității asianice, interesul lui pentru deformările oglinzilor și pentru rătăcirile prin labirinturi imaginare, a avut un efect similar. Trecerea spre Portretul lui Dorian Gray a devenit gestul cel mai firesc.

În anumite planuri ale construcției geometrizez destul de mult. Triunghiul acesta mi-a permis să controlez structura foarte bine. Am adăugat un alt plan prin narator, care dezvăluie cartea și pe autorul ei ca pe o alta oglindă. Am fost tentat să introduc elemente din biografia lui Oscar Wilde, reflex tragic al cărții, dar am simplificat. Mi s-a părut că discursul scenic ar putea pierde farmecul povestirii. Naratorul coagulează dimensiunea verbală a esteticului, teoria estetică și hipnotismul teatral al frazelor lui Wilde.

Personajul mut, misterios, ființa tăcută din umbră, face parte din neliniștile mele constant exprimate. A apărut în spectacolele examen din facultate, în Neînțelegerea, în Copiii lui Kennedy, în Mult zgomot pentru nimic, în Medeeamaterial. Există mai multe teme pe care el le coagulează, există un nor semantic care plutește în jurul lui. Dimensiunea faustică a spectacolului îl dezvăluie ca dublu întunecat al lui Dorian. E legat de presiunea timpului distrugător, de moarte, de pericole neclare, de neînțeles. E profund malign, dar evocă mereu o nostalgie prerafaelită, prezența lui este o caligrafie estetică a răului, a trăirilor dureroase.
Portretul lui Dorian Gray este în acest moment cel mai căutat spectacol al Teatrului Odeon. Are deja spectatori fideli care vin să îl revadă de mai multe ori. V-ați așteptat la un asemenea succes?
Tipul de teatru pe care îl fac eu a provocat întotdeauna atitudini extrem de radicale. În anul III, când am făcut la Sibiu “Neînțelegerea”, a fost o reacție extrem de puternică a presei și am primit premiul Festivalul de Regie. La următorul spectacol însă, “Copiii lui Kennedy”, majoritatea presei a fost rece, dar reacția publicului a fost teribilă. La trei ani de la premieră erau sute de oameni care nu reușeau să intre și forțau ușile de la intrare. A fost un mare scandal câteva luni în ziare și am fost apărat de doamna Cătălina Buzoianu și de Dinu Cernescu. Mai e ceva … eram student, domnul Liviu Ciulei a venit la noi la cursuri și ne-a descris un fel de teorie secretă, care m-a marcat. Există spectacole importante și spectacole neimportante, spunea el. Nu contează spectacolele care sunt doar bune, chiar foarte bune, la fel cum nu contează nici cele proaste. Spectacolele importante sunt cele care dau viață artei teatrale. Totdeauna spectacolul de teatru a fost pentru mine un act de mărturisire. Cu riscul reacțiilor vehement negative, cu riscul depășirii zonelor estetice acceptate, dar și cu experiențe importante care au dat un sens existențial acțiunii teatrale. Uneori spiritul aventurii estetice poate fi extrem de radical și are o dimensiune inevitabil egoistă. E un act de trăire, e animat de convingeri și are nevoie de mari energii subiective. Am vrut însă ca Dorian Gray să fie un spectacol terminat. Există un sens al fiecărui act teatral. Reprezentarea pe scenă a cărții lui Wilde în mijlocul unui mare oraș murdar, într-un timp al destrămării dimensiunilor culturale, avea în mod sigur nevoie de public bun, de entuziasm și de multă căldură.