The army is a men’s world. It is the place where boys become men. Between the Christmas of the childhood and the New Year’s Eve of the maturity, they must learn to kill. Who doesn’t, is eliminated. Or eliminates himself.
The red colour of the blood, the white colour of the snow, the blue colour of the sky. Snow, fog, arms. Among them, people. Officers, caporals, recruits. Among them, feelings. And a dream, from the white pram of the childhood: the flying-girl, the moon-girl, the bride-girl…
Between Christmas and New Year’s Eve, the dream becomes a nightmare, the rebellion is put down and the lesson of friendship is paid with a life.
Smiler dies because in the army there is no place for smiling. The army is not a game of power, as Pip thinks. It means rigour, discipline and hierarchy. It means having fun when you are ordered to have. It’s a place where puppets become people and people become puppets.
A story about childhood and maturity, power and friendship, dream and reality, life and death.
A story about men, told by a woman.
Extrase de presă
Metamorfozarea piesei cazone- care a sporit faima dramaturgului Arnold Wesker, catalogat drept “cel mai radical dintre tinerii furioși” de la răscrucea jumătății secolului trecut – într-un vis de iarnă, cu tentă thriller ultra stilizat, a reușit perfect. Mai ales că și realitatea a contribuit prin marțea neagră a lui 11 septembrie la potențarea tensiunilor latente. La aproape patru decenii de la premiera absolută, textul își reconfirmă calitatea de fulminantă diatribă la adresa intoleranței. Termen generic ce implică relațiile umilitoare de subordonare obtuză, încurajare asiduă a conformismului sclerozant, indiferența criminală față de vulnerabilitățile ființei umane. Ceea ce ieri era redus la un simplu conflict de clasă și un mesaj antimilitarist se dovedește a avea valențe mult mai profunde și complexe, evidențiate spectaculos de insolitul acestei concepții scenice de mileniul trei.
Surprinzătoare este translatarea a ceea ce autoironic autorul numea “școala chiuvetei de bucătărie” – un realism crud – într-un suprarealism atent scenografiat și iluminat de către arh. Cătălin I. Arbore, coregrafia și ilustrația muzicală (inspirată de “Requiem”-ul lui Weber) aparținând regizoarei.
Interpreții recruților pun în jocul lor culoare și vervă. Petre Nicolae și Gabriel Pintilei sunt veridici în duritatea lor de oameni simpli. Ioan Batinaș are aplomb în rolul de soldat neîndemânatic, iar Aurelian Bărbieru emoționează prin candoare rănită și alunecare în tragic. Pentru cei care au văzut piesa la vremea ei, spectacolul are o semnificație deosebită. Lumea s-a schimbat mult între timp, iar cauza care înflăcăra mințile pe atunci, aducerea imaginației la putere, pare astăzi caducă. Rebelii de altădată, astăzi cumințiți, dornici de confort și siguranță, se percep cu emoție pe ei înșiși, așa cum au fost, dar înțeleg și cum sunt văzuți, cu distanțare ironică, din perspectiva de azi. Alice Barb a reușit să combine în mod inteligent empatia cu distanțarea. S-a apropiat cu emoție și înțelegere de lumea lui Wesker, amintindu-ne însă mereu că ea nu mai este, întru totul, a noastră.